Viaţa Cuviosului Siluan - VII

     'În timpul armatei s'a arătat din nou puterea sfatului său şi a bunei sale înrâuriri. Într'o zi în clădirea batalionului vede un soldat care-şi terminase stagiul şezând mâhnit pe patul său, cu capul plecat. Simeon s'a apropiat de el şi i-a zis:

       - Cum şezi aci mâhnit, şi nu te bucuri ca şi ceilalţi că ţi-ai încheiat armata şi acum te duci acasă?

      - Am primit o scrisoare de la ai mei, zise soldatul; spun că între timp soţia mea a născut. După puţină tăcere, clătinând din cap şi cu o voce stinsă, în care se simţea şi durerea, şi obida, şi jignirea, a zis: Nu ştiu ce voi face cu ea... Of, mi-e frică... aşa că nu-mi vine să mă duc acasă.

      Simeon l-a întrebat liniştit:

      - Dar tu, în vremea asta, de câte ori ai mers la femei?

      - Da, s'a mai întâmplat, răspunse soldatul, ca amintindu-şi de ceva.

     - Deci tu nu ai putut răbda, îi zise Simeon, dar ei crezi că i-a fost uşor?... Ţie ţi-e bine: tu eşti bărbat; dar ea dintr'o singură dată poate să zămislească... Gândeşte-te pe unde ai umblat!... Tu eşti mai vinovat faţă de ea, decât ea faţă de tine... Să o ierţi... Când ajungi acasă primeşte pruncul ca pe al tău, şi vei vedea că totul va fi bine...

     Trecură câteva luni. Simeon a primit o scrisoare de mulţumire de la acel soldat, în care povestea cum, ajungând acasă, tatăl şi mama l-au întâmpinat trişti, iar femeia, şovăielnică şi ruşinată, stătea pe lângă casă cu pruncul în braţe. Lui însă, din clipa când Simeon vorbise cu el în cazarmă, sufletul îi era uşor; cu veselie i-a îmbrăţişat pe părinţi, cu veselie s' dus către soţie, a sărutat-o, pre prunc l-a luat în braţe şi l-a sărutat şi pre el. Toţi s'au înveselit, au intrat în casă, iar apoi au cutreierat satul, vestind rudelor şi cunoscuţilor; iar peste tot el era cu pruncul în braţe. Tuturor le-a fost bine sufleteşte, iar după aceea au trăit în pace.

     Mult a mulţumit soldatul în scrisoare prietenului său Simeon pentru bunul sfat(...)

    Astfel, încă din anii tinereţii Stareţul Siluan minunat a înţeles că pentru pacea între oameni condiţia de neocolit este conştiinţa fiecăruia pentru propria vină.'

(fragmente preluate din Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul,  traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia)

Viaţa Cuviosului Siluan - VI

'Serviciul militar Simeon şi l-a făcut la Petersburg, la batalionul de geniu al Gărzii Imperiale. Plecând în armată cu credinţă vie şi cu un adânc simţământ de pocăinţă, el nu înceta să pomenească pre Dumnezeu.

În armată era foarte iubit, fiind socotit un soldat întotdeauna sârguincios, liniştit, cu o bună purtare, iar de către camarazii săi ca un prieten credincios şi plăcut; de altfel acesta era un lucru obişnuit în Rusia, unde soldaţii trăiau cât se poate de frăţeşte.

      Odată, la un praznic, a mers în oraş cu alţi trei soldaţi din acelaşi batalion de gardă. Au intrat într'o cârciumă mare a capitalei unde era multă lumină şi se cânta foarte tare; au cerut o cină cu vodcă şi vorbeau cu veselie. Simeon mai mult tăcea. Unul dintre ei îl întrebă:

       -Simeon, tu tot mereu taci; la ce te gândeşti?

       -Mă gândesc că noi şedem acum în cârciumă, mâncăm, bem vodcă, ascultăm muzică şi ne veselim, în timp ce la Athos acum săvârşesc priveghere şi toată noaptea se vor ruga; aşa că, la Judecata de Apoi, care dintre noi va da un răspuns mai vrednic, ei sau noi?

       Atunci celălalt a zis:

      -Ce om şi Simeon ăsta! Noi ascultăm muzică şi ne veselim, iar el stă cu mintea la Athos şi la Judecata de Apoi.

     Cuvintele soldatului despre Simeon, iar <<el stă cu mintea la Athos şi la Judecata de Apoi>>, pot fi luate nu numai pentru acea clipă când ei şedeau la cârciumă, ci pentru întregul răstimp al petrecerii sale în armată. Gândul său privitor la Athos, între altele, se răsfrângea şi în faptul că de câteva ori trimisese acolo bani. Odată a mers din tabăra Ustijorsk, unde vara se afla batalionul lui, până la poşta din satul Kolpino ca să trimită bani la Athos. La întoarcere, încă nu departe de Kolpino, pe cale, s'a năpustit asupra lui un câine mare, turbat; când era de-acum aproape şi gata să se năpustească asupra lui, de frică a îngânat: <<Doamne miluieşte!>> De-abia a rostit acea scurtă rugăciune, şi îndată o putere a aruncat câinele în laturi, ca şi cum s'ar fi împiedicat de ceva; ocolind pre Simeon, a alergat în sat, unde a făcut mult prăpăd şi oamenilor, şi vitelor.

     Acea întâmplare a lăsat o adâncă întipărire asupra lui Simeon. El simţise pe viu apropierea lui Dumnezeu Care ne păzeşte şi s'a alipit şi mai mult de pomenirea Lui.'

(fragmente preluate din Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul,  traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia)

Viaţa Cuviosului Siluan - V

     'Într'un praznic, când era horă în sat, Simeon se uita cum un ţăran de vârstă mijlocie, consătean cu el, cânta la acordeon şi juca. Chemându-l deoparte, l-a întrebat:

     - Cum poţi, Stepane, să cânţi şi să joci - doară tu ai omorât un om?

     Îl omorâse într'o  încăierare, când era beat. Atunci acela îl duce pe Simeon încă şi mai departe şi-i zice:

    - Ştii, când eram în închisoare mult m'am rugat lui Dumnezeu să mă ierte, iar Dumnezeu m'a iertat; de-aia pot acum cânta liniştit.

    Simeon, care nu demult el însuşi aproape că ucisese un om, a înţeles că poţi cere lui Dumnezeu iertarea greşalelor, a înţeles şi liniştea consăteanului său, a ucigaşului iertat (...)

    Un alt consătean al lui Simeon se întâlnea cu o fată din satul vecin, care a rămas însărcinată cu el. Simeon, văzând că flăcăul se purta foarte nepăsător faţă de acea pricină, îl îndemna să se însoare cu ea, zicându-i că <<altfel va fi cu păcat>>. Multă vreme flăcăul nu se învoi că ar fi un păcat, şi nu voia să se însoare, dar Simeon totuşi l-a înduplecat, iar el l-a ascultat.

     Când am auzit din gura Stareţului povestea de mai sus l-am întrebat de ce nu s'a însurat el însuşi cu fata pe care o cunoscuse; la care Stareţul a răspuns:

     <<Când am dorit să devin monah, mult l-am rugat pe Dumnezeu să rânduiască astfel încât să pot pleca liniştit, iar Dumnezeu aşa de bine le-a rânduit pe toate. M'am dus în armată, şi în acel răstimp un negustor de grâne a venit în satul nostru să cumpere grâu; văzându-o pe fată la horă, cât era de frumoasă, bine legată, cât de frumos cânta şi cât era de veselă, a îndrăgit-o şi a luat-o. Au trăi fericiţi şi au avut mulţi copii>>.

Stareţul fierbinte mulţămea lui Dumnezeu Care i-a auzit rugăciunile, dar fărădelegea sa nu a uitat-o.'

(fragmente preluate din Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul,  traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia)

Viaţa Cuviosului Siluan - IV

     'Astfel, în zarva vieţii tinereşti, începuse deja să se stingă în sufletul lui Simeon prima chemare a lui Dumnezeu către viaţa monahală, dar Dumnezeu, Cel ce îl alesese, din nou l-a chemat, de-acum printr'o vedenie.

      Odată, după un răstimp petrecut nu în curăţie, a aţipit, şi într'o stare de somn uşor a văzut că un şarpe a pătruns pe gură înlăuntrul său. A simţit o mare scârbă şi s'a trezit. În acea clipă aude cuvintele:

      <<Tu ai înghiţit şarpele în somn şi te-ai îngreţoşat; aşa şi  mie mi-este neplăcut a privi cele ce faci>>.

Simeon pe nimeni n'a văzut; a auzit doar glasul ce rostea aceste cuvinte, care glas, prin duioşia şi frumuseţea lui, era cu totul neobişnuit. Cu toată liniştea şi duioşia, înrâurirea asupra sa a fost cutremurătoare. După adânca şi neîndoielnica încredinţare a Stareţului - acela fusese glasul Însăşi de-Dumnezeu-Născătoarei. Până în sfârşitul zilelor sale el mulţămea Maicii Domnului că nu se scârbise de el, ci Ea Însăşi binevoise a-l cerceta şi a-l ridica din cădere. Spunea:

    <<Acum văd câtă îndurerare are Domnul şi Maica Domnului pentru norod. Închipuiţi-vă, Maica Domnului a venit din ceruri să mă povăţuiască pre mine, tânărul căzut în păcate>>.

Faptul că nu se învrednicise a vedea pre Stăpâna îl punea pe seama necurăţiei în care petrecea în acea clipă.

      Această a doua chemare ce i s'a făcut nu cu mult înainte de armată a avut de acum o însemnătate hotărâtoare în alegerea căii pe care avea să o urmeze. Prima urmare a fost o hotărâtă schimbare a vieţii sale care luase o întorsătură nu bună. Simeon a simţit o adâncă ruşine pentru trecutul său şi a început fierbinte a se căi înaintea lui Dumnezeu. Hotărârea de a intra în mănăstire după săvârşirea armatei i-a revenit cu sporită putere. În el se trezise un ascuţit simţământ al păcătoşeniei, în vârtutea căruia i s'a schimbat atitudinea faţă de tot ce vedea în viaţă. Această schimbare s'a răsfrânt nu numai în faptele şi purtarea sa personală, ci şi în cât se poate de interesantele convorbiri cu cei dimprejur.'

(fragmente preluate din Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul,  traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia)

Viaţa Cuviosului Siluan - III

     'Stareţul Siluan era un om de o deosebită putere a trupului. Mărturie pentru aceasta o poartă, între altele, şi următoarele întâmplări din viaţa sa.

       Era încă foarte tânăr, înainte de armată, când, într'o zi de Paşti, după o bogată masă cu carne, fraţii lui s'au dus prin sat iar el a rămas acasă; mama l-a îmbiat cu un <<scrob>>, şi el a primit. Atunci mama i-a gătit un întreg ceaun cu scrob din cinzeci de ouă, iar el a mâncat tot.

       În acei ani lucra cu fraţii lui pe moşia cneazului Trubeţkoi şi, de praznice, mergea uneori la cârciumă; câteodată se întâmpla ca într'o singură seară să bea trei litri de vodcă fără să se îmbete.

      

      Odată, pe un ger cumplit, venind după un dezgheţ, se afla la un han. Unul dintre oaspeţii ce înnoptase voia să se întoarcă acasă; mergând să-şi înhame calul, s'a întors degrabă, zicând:

       - Ce pacoste! Trebuie să plec, şi nu pot: gheaţa a prins într'un sloi gros copitele calului, şi, de durere, nu mă lasă să o sparg.

Simeon îi spuse:

        -Hai că te ajut eu.

       În grajd, prinse subsuoară gâtul calului şi zise ţăranului: <<Sparge!>>. Calul a stat neclintit tot timpul; ţăranul a spart gheaţa din jurul copitelor, l-a înhămat şi a plecat.

      Simeon, cu mâinile goale putea să ridice un ceaun cu ciorbă fierbinte de pe plită şi să-l aducă la masa la care mâncau cei din artel. Cu o lovitură de pumn putea sparge o scândură destul de groasă. Ridica greutăţi mari şi avea o rară rezistenţă şi la cald, şi la frig; putea mânca mult, şi mult să şi muncească.

      Dar acea putere, care mai târziu i-a slujit întru săvârşirea multor nevoinţe deosebit de mari, i-a fost în acea vreme pricina celui mai mare păcat, pentru care avea să aducă o pocăinţă fără seamăn.

     Odată, în ziua hramului din sat, când mai toţi sătenii stăteau de vorbă veseli în jurul caselor lor, Simeon se plimba cu tovăraşii săi pe uliţă, cântând la acordeon. L-au întâmpinat doi fraţi, cizmarii satului. Cel mai mare, om de o statură şi putere uriaşă, mare scandalagiu, era mai <<chefuit>>. Când s'au întâlnit, cizmarul a încercat batjocoritor să-i smulgă acordeonul lui Simeon; dar acesta a reuşit să-l înmâneze tovarăşului său. Stând în faţa cizmarului, Simeon îl îndupleca <<să-şi vază de drum>>; dar el, vrând pe semne a se arăta mai presus de toţi flăcăii satului, într'o astfel de zi când toate fetele erau pe uliţă şi căutau asupra priveliştii râzând, a năvălit asupra lui Simeon. Iată cum povesteşte despre aceasta însuşi Stareţul:

     <<La început am încercat să dau înapoi, dar dintr'o dată mi s'a făcut ruşine că fetele aveau să râdă şi l-am lovit puternic în piept, ceea ce l-a aruncat departe de mine, căzând greoi pe spate în mijlocul drumului (...) A trecut nu mai puţin de jumătate de ceas până când a putut să se ridice, şi cu greu l-au dus acasă. Două luni a bolit dar, din fericire, a rămas în viaţă; însă după aceea multă vreme a trebuit să fiu cu luare aminte: fraţii lui şi tovarăşii lor mă pândeau seara pe la răspântii cu bâte şi cuţite, dar Dumnezeu m'a păzit>>.'

(fragmente preluate din Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul,  traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia)