Viaţa Cuviosului Siluan - VI

'Serviciul militar Simeon şi l-a făcut la Petersburg, la batalionul de geniu al Gărzii Imperiale. Plecând în armată cu credinţă vie şi cu un adânc simţământ de pocăinţă, el nu înceta să pomenească pre Dumnezeu.
În armată era foarte iubit, fiind socotit un soldat întotdeauna sârguincios, liniştit, cu o bună purtare, iar de către camarazii săi ca un prieten credincios şi plăcut; de altfel acesta era un lucru obişnuit în Rusia, unde soldaţii trăiau cât se poate de frăţeşte.

      Odată, la un praznic, a mers în oraş cu alţi trei soldaţi din acelaşi batalion de gardă. Au intrat într'o cârciumă mare a capitalei unde era multă lumină şi se cânta foarte tare; au cerut o cină cu vodcă şi vorbeau cu veselie. Simeon mai mult tăcea. Unul dintre ei îl întrebă:
       -Simeon, tu tot mereu taci; la ce te gândeşti?
       -Mă gândesc că noi şedem acum în cârciumă, mâncăm, bem vodcă, ascultăm muzică şi ne veselim, în timp ce la Athos acum săvârşesc priveghere şi toată noaptea se vor ruga; aşa că, la Judecata de Apoi, care dintre noi va da un răspuns mai vrednic, ei sau noi?
       Atunci celălalt a zis:
      -Ce om şi Simeon ăsta! Noi ascultăm muzică şi ne veselim, iar el stă cu mintea la Athos şi la Judecata de Apoi.
     Cuvintele soldatului despre Simeon, iar <<el stă cu mintea la Athos şi la Judecata de Apoi>>, pot fi luate nu numai pentru acea clipă când ei şedeau la cârciumă, ci pentru întregul răstimp al petrecerii sale în armată. Gândul său privitor la Athos, între altele, se răsfrângea şi în faptul că de câteva ori trimisese acolo bani. Odată a mers din tabăra Ustijorsk, unde vara se afla batalionul lui, până la poşta din satul Kolpino ca să trimită bani la Athos. La întoarcere, încă nu departe de Kolpino, pe cale, s'a năpustit asupra lui un câine mare, turbat; când era de-acum aproape şi gata să se năpustească asupra lui, de frică a îngânat: <<Doamne miluieşte!>> De-abia a rostit acea scurtă rugăciune, şi îndată o putere a aruncat câinele în laturi, ca şi cum s'ar fi împiedicat de ceva; ocolind pre Simeon, a alergat în sat, unde a făcut mult prăpăd şi oamenilor, şi vitelor.
     Acea întâmplare a lăsat o adâncă întipărire asupra lui Simeon. El simţise pe viu apropierea lui Dumnezeu Care ne păzeşte şi s'a alipit şi mai mult de pomenirea Lui.'

(fragmente preluate din Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul,  traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia)

Faceți căutări pe acest blog