Viaţa Cuviosului Siluan - VII

     'În timpul armatei s'a arătat din nou puterea sfatului său şi a bunei sale înrâuriri. Într'o zi în clădirea batalionului vede un soldat care-şi terminase stagiul şezând mâhnit pe patul său, cu capul plecat. Simeon s'a apropiat de el şi i-a zis:

       - Cum şezi aci mâhnit, şi nu te bucuri ca şi ceilalţi că ţi-ai încheiat armata şi acum te duci acasă?

      - Am primit o scrisoare de la ai mei, zise soldatul; spun că între timp soţia mea a născut. După puţină tăcere, clătinând din cap şi cu o voce stinsă, în care se simţea şi durerea, şi obida, şi jignirea, a zis: Nu ştiu ce voi face cu ea... Of, mi-e frică... aşa că nu-mi vine să mă duc acasă.

      Simeon l-a întrebat liniştit:

      - Dar tu, în vremea asta, de câte ori ai mers la femei?

      - Da, s'a mai întâmplat, răspunse soldatul, ca amintindu-şi de ceva.

     - Deci tu nu ai putut răbda, îi zise Simeon, dar ei crezi că i-a fost uşor?... Ţie ţi-e bine: tu eşti bărbat; dar ea dintr'o singură dată poate să zămislească... Gândeşte-te pe unde ai umblat!... Tu eşti mai vinovat faţă de ea, decât ea faţă de tine... Să o ierţi... Când ajungi acasă primeşte pruncul ca pe al tău, şi vei vedea că totul va fi bine...

     Trecură câteva luni. Simeon a primit o scrisoare de mulţumire de la acel soldat, în care povestea cum, ajungând acasă, tatăl şi mama l-au întâmpinat trişti, iar femeia, şovăielnică şi ruşinată, stătea pe lângă casă cu pruncul în braţe. Lui însă, din clipa când Simeon vorbise cu el în cazarmă, sufletul îi era uşor; cu veselie i-a îmbrăţişat pe părinţi, cu veselie s' dus către soţie, a sărutat-o, pre prunc l-a luat în braţe şi l-a sărutat şi pre el. Toţi s'au înveselit, au intrat în casă, iar apoi au cutreierat satul, vestind rudelor şi cunoscuţilor; iar peste tot el era cu pruncul în braţe. Tuturor le-a fost bine sufleteşte, iar după aceea au trăit în pace.

     Mult a mulţumit soldatul în scrisoare prietenului său Simeon pentru bunul sfat(...)

    Astfel, încă din anii tinereţii Stareţul Siluan minunat a înţeles că pentru pacea între oameni condiţia de neocolit este conştiinţa fiecăruia pentru propria vină.'

(fragmente preluate din Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul,  traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia)

Viaţa Cuviosului Siluan - VI

'Serviciul militar Simeon şi l-a făcut la Petersburg, la batalionul de geniu al Gărzii Imperiale. Plecând în armată cu credinţă vie şi cu un adânc simţământ de pocăinţă, el nu înceta să pomenească pre Dumnezeu.

În armată era foarte iubit, fiind socotit un soldat întotdeauna sârguincios, liniştit, cu o bună purtare, iar de către camarazii săi ca un prieten credincios şi plăcut; de altfel acesta era un lucru obişnuit în Rusia, unde soldaţii trăiau cât se poate de frăţeşte.

      Odată, la un praznic, a mers în oraş cu alţi trei soldaţi din acelaşi batalion de gardă. Au intrat într'o cârciumă mare a capitalei unde era multă lumină şi se cânta foarte tare; au cerut o cină cu vodcă şi vorbeau cu veselie. Simeon mai mult tăcea. Unul dintre ei îl întrebă:

       -Simeon, tu tot mereu taci; la ce te gândeşti?

       -Mă gândesc că noi şedem acum în cârciumă, mâncăm, bem vodcă, ascultăm muzică şi ne veselim, în timp ce la Athos acum săvârşesc priveghere şi toată noaptea se vor ruga; aşa că, la Judecata de Apoi, care dintre noi va da un răspuns mai vrednic, ei sau noi?

       Atunci celălalt a zis:

      -Ce om şi Simeon ăsta! Noi ascultăm muzică şi ne veselim, iar el stă cu mintea la Athos şi la Judecata de Apoi.

     Cuvintele soldatului despre Simeon, iar <<el stă cu mintea la Athos şi la Judecata de Apoi>>, pot fi luate nu numai pentru acea clipă când ei şedeau la cârciumă, ci pentru întregul răstimp al petrecerii sale în armată. Gândul său privitor la Athos, între altele, se răsfrângea şi în faptul că de câteva ori trimisese acolo bani. Odată a mers din tabăra Ustijorsk, unde vara se afla batalionul lui, până la poşta din satul Kolpino ca să trimită bani la Athos. La întoarcere, încă nu departe de Kolpino, pe cale, s'a năpustit asupra lui un câine mare, turbat; când era de-acum aproape şi gata să se năpustească asupra lui, de frică a îngânat: <<Doamne miluieşte!>> De-abia a rostit acea scurtă rugăciune, şi îndată o putere a aruncat câinele în laturi, ca şi cum s'ar fi împiedicat de ceva; ocolind pre Simeon, a alergat în sat, unde a făcut mult prăpăd şi oamenilor, şi vitelor.

     Acea întâmplare a lăsat o adâncă întipărire asupra lui Simeon. El simţise pe viu apropierea lui Dumnezeu Care ne păzeşte şi s'a alipit şi mai mult de pomenirea Lui.'

(fragmente preluate din Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul,  traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia)

Viaţa Cuviosului Siluan - V

     'Într'un praznic, când era horă în sat, Simeon se uita cum un ţăran de vârstă mijlocie, consătean cu el, cânta la acordeon şi juca. Chemându-l deoparte, l-a întrebat:

     - Cum poţi, Stepane, să cânţi şi să joci - doară tu ai omorât un om?

     Îl omorâse într'o  încăierare, când era beat. Atunci acela îl duce pe Simeon încă şi mai departe şi-i zice:

    - Ştii, când eram în închisoare mult m'am rugat lui Dumnezeu să mă ierte, iar Dumnezeu m'a iertat; de-aia pot acum cânta liniştit.

    Simeon, care nu demult el însuşi aproape că ucisese un om, a înţeles că poţi cere lui Dumnezeu iertarea greşalelor, a înţeles şi liniştea consăteanului său, a ucigaşului iertat (...)

    Un alt consătean al lui Simeon se întâlnea cu o fată din satul vecin, care a rămas însărcinată cu el. Simeon, văzând că flăcăul se purta foarte nepăsător faţă de acea pricină, îl îndemna să se însoare cu ea, zicându-i că <<altfel va fi cu păcat>>. Multă vreme flăcăul nu se învoi că ar fi un păcat, şi nu voia să se însoare, dar Simeon totuşi l-a înduplecat, iar el l-a ascultat.

     Când am auzit din gura Stareţului povestea de mai sus l-am întrebat de ce nu s'a însurat el însuşi cu fata pe care o cunoscuse; la care Stareţul a răspuns:

     <<Când am dorit să devin monah, mult l-am rugat pe Dumnezeu să rânduiască astfel încât să pot pleca liniştit, iar Dumnezeu aşa de bine le-a rânduit pe toate. M'am dus în armată, şi în acel răstimp un negustor de grâne a venit în satul nostru să cumpere grâu; văzându-o pe fată la horă, cât era de frumoasă, bine legată, cât de frumos cânta şi cât era de veselă, a îndrăgit-o şi a luat-o. Au trăi fericiţi şi au avut mulţi copii>>.

Stareţul fierbinte mulţămea lui Dumnezeu Care i-a auzit rugăciunile, dar fărădelegea sa nu a uitat-o.'

(fragmente preluate din Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul,  traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia)

Viaţa Cuviosului Siluan - IV

     'Astfel, în zarva vieţii tinereşti, începuse deja să se stingă în sufletul lui Simeon prima chemare a lui Dumnezeu către viaţa monahală, dar Dumnezeu, Cel ce îl alesese, din nou l-a chemat, de-acum printr'o vedenie.

      Odată, după un răstimp petrecut nu în curăţie, a aţipit, şi într'o stare de somn uşor a văzut că un şarpe a pătruns pe gură înlăuntrul său. A simţit o mare scârbă şi s'a trezit. În acea clipă aude cuvintele:

      <<Tu ai înghiţit şarpele în somn şi te-ai îngreţoşat; aşa şi  mie mi-este neplăcut a privi cele ce faci>>.

Simeon pe nimeni n'a văzut; a auzit doar glasul ce rostea aceste cuvinte, care glas, prin duioşia şi frumuseţea lui, era cu totul neobişnuit. Cu toată liniştea şi duioşia, înrâurirea asupra sa a fost cutremurătoare. După adânca şi neîndoielnica încredinţare a Stareţului - acela fusese glasul Însăşi de-Dumnezeu-Născătoarei. Până în sfârşitul zilelor sale el mulţămea Maicii Domnului că nu se scârbise de el, ci Ea Însăşi binevoise a-l cerceta şi a-l ridica din cădere. Spunea:

    <<Acum văd câtă îndurerare are Domnul şi Maica Domnului pentru norod. Închipuiţi-vă, Maica Domnului a venit din ceruri să mă povăţuiască pre mine, tânărul căzut în păcate>>.

Faptul că nu se învrednicise a vedea pre Stăpâna îl punea pe seama necurăţiei în care petrecea în acea clipă.

      Această a doua chemare ce i s'a făcut nu cu mult înainte de armată a avut de acum o însemnătate hotărâtoare în alegerea căii pe care avea să o urmeze. Prima urmare a fost o hotărâtă schimbare a vieţii sale care luase o întorsătură nu bună. Simeon a simţit o adâncă ruşine pentru trecutul său şi a început fierbinte a se căi înaintea lui Dumnezeu. Hotărârea de a intra în mănăstire după săvârşirea armatei i-a revenit cu sporită putere. În el se trezise un ascuţit simţământ al păcătoşeniei, în vârtutea căruia i s'a schimbat atitudinea faţă de tot ce vedea în viaţă. Această schimbare s'a răsfrânt nu numai în faptele şi purtarea sa personală, ci şi în cât se poate de interesantele convorbiri cu cei dimprejur.'

(fragmente preluate din Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul,  traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia)

Viaţa Cuviosului Siluan - III

     'Stareţul Siluan era un om de o deosebită putere a trupului. Mărturie pentru aceasta o poartă, între altele, şi următoarele întâmplări din viaţa sa.

       Era încă foarte tânăr, înainte de armată, când, într'o zi de Paşti, după o bogată masă cu carne, fraţii lui s'au dus prin sat iar el a rămas acasă; mama l-a îmbiat cu un <<scrob>>, şi el a primit. Atunci mama i-a gătit un întreg ceaun cu scrob din cinzeci de ouă, iar el a mâncat tot.

       În acei ani lucra cu fraţii lui pe moşia cneazului Trubeţkoi şi, de praznice, mergea uneori la cârciumă; câteodată se întâmpla ca într'o singură seară să bea trei litri de vodcă fără să se îmbete.

      

      Odată, pe un ger cumplit, venind după un dezgheţ, se afla la un han. Unul dintre oaspeţii ce înnoptase voia să se întoarcă acasă; mergând să-şi înhame calul, s'a întors degrabă, zicând:

       - Ce pacoste! Trebuie să plec, şi nu pot: gheaţa a prins într'un sloi gros copitele calului, şi, de durere, nu mă lasă să o sparg.

Simeon îi spuse:

        -Hai că te ajut eu.

       În grajd, prinse subsuoară gâtul calului şi zise ţăranului: <<Sparge!>>. Calul a stat neclintit tot timpul; ţăranul a spart gheaţa din jurul copitelor, l-a înhămat şi a plecat.

      Simeon, cu mâinile goale putea să ridice un ceaun cu ciorbă fierbinte de pe plită şi să-l aducă la masa la care mâncau cei din artel. Cu o lovitură de pumn putea sparge o scândură destul de groasă. Ridica greutăţi mari şi avea o rară rezistenţă şi la cald, şi la frig; putea mânca mult, şi mult să şi muncească.

      Dar acea putere, care mai târziu i-a slujit întru săvârşirea multor nevoinţe deosebit de mari, i-a fost în acea vreme pricina celui mai mare păcat, pentru care avea să aducă o pocăinţă fără seamăn.

     Odată, în ziua hramului din sat, când mai toţi sătenii stăteau de vorbă veseli în jurul caselor lor, Simeon se plimba cu tovăraşii săi pe uliţă, cântând la acordeon. L-au întâmpinat doi fraţi, cizmarii satului. Cel mai mare, om de o statură şi putere uriaşă, mare scandalagiu, era mai <<chefuit>>. Când s'au întâlnit, cizmarul a încercat batjocoritor să-i smulgă acordeonul lui Simeon; dar acesta a reuşit să-l înmâneze tovarăşului său. Stând în faţa cizmarului, Simeon îl îndupleca <<să-şi vază de drum>>; dar el, vrând pe semne a se arăta mai presus de toţi flăcăii satului, într'o astfel de zi când toate fetele erau pe uliţă şi căutau asupra priveliştii râzând, a năvălit asupra lui Simeon. Iată cum povesteşte despre aceasta însuşi Stareţul:

     <<La început am încercat să dau înapoi, dar dintr'o dată mi s'a făcut ruşine că fetele aveau să râdă şi l-am lovit puternic în piept, ceea ce l-a aruncat departe de mine, căzând greoi pe spate în mijlocul drumului (...) A trecut nu mai puţin de jumătate de ceas până când a putut să se ridice, şi cu greu l-au dus acasă. Două luni a bolit dar, din fericire, a rămas în viaţă; însă după aceea multă vreme a trebuit să fiu cu luare aminte: fraţii lui şi tovarăşii lor mă pândeau seara pe la răspântii cu bâte şi cuţite, dar Dumnezeu m'a păzit>>.'

(fragmente preluate din Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul,  traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia)

Cuviosul Siluan

'Stareţul nostru avea o credinţă şi o dorinţă. El era pe deplin încredinţat că părintelui său duhovnicesc, Sfântului Siluan, i-a fost dat cuvântul lui Dumnezeu pentru generaţia noastră şi râvnea să vestească acest cuvânt, dacă ar fi fost cu putinţă, tuturor popoarelor pământului, popoare pentru care sfântul însuşi s-a rugat ca să-L cunoască pe Dumnezeu în Duhul Sfânt. El voia ca şi noi să împărtăşim această dorinţă arzătoare a sa, plinind astfel, pe cât de mult cu putinţă, sfânta noastră datorie faţă de Cuviosul Siluan. (...) Cu convingere apostolică, cuvântul Sfântului Siluan dă răspuns problemelor arzătoare şi situaţiilor fără ieşire ale generaţiei sale.'

(fragmente preluate din Arhimandritul Zaharia, Lărgiţi şi voi inimile voastre,  traducere din limba engleză de monahia Mariam Vicol, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia)

Viaţa Cuviosului Siluan - II

    'Tânăr, frumos, puternic şi, la acea vreme, deja înstărit, Simeon se îndulcea de viaţă. În sat era iubit pentru firea sa bună, paşnică şi veselă, iar fetele îl priveau ca pe un soţ de dorit. Iar el s'a lăsat atras de una dintre ele şi, fără să fi fost încă vorba de căsătorie, într'o seară târziu s'a petrecut cu ei <<obişnuitul>>.

     Este de însemnat în această privinţă că a doua zi, de dimineaţă, când lucra cu tatăl său, acesta îi spuse liniştit: <<Fiule, unde erai aseară? Mă durea inima>>.

     Blândele cuvinte ale tatălui se înfipseră în sufletul lui Simeon, şi mai târziu, amintindu-şi de dânsul, Stareţul spunea: <<Eu la măsura tatălui meu nu am ajuns. Era cu totul neştiutor de carte, şi până şi "Tatăl nostru" îl rostea cu o mică greşală, căci îl învăţase în biserică, după ureche; însă era un om blând şi înţelept>>.

     

     Familia lui era numeroasă: tatăl, mama, cinci fii şi două fiice. Trăiau împreună şi în armonie. Fraţii mai mari lucrau cu tatăl. Într'o zi, în vremea secerişului, lui Simeon îi venise rândul să gătească prânzul pentru câmp. Era vineri. Uitând că era vineri el a fiert carne de porc, şi toţi au mâncat. Trecu de atunci o jumătate de an şi, iarnă fiind, la un oarecare praznic tatăl îi spuse lui Simeon cu un uşor surâs:

     - Fiule, îţi aminteşti că la câmp mi-ai dat carne de porc? Şi doar era vineri; ştii, atunci am mâncat-o ca pe un stârv.

     - Dar de ce nu mi-ai spus atunci?

     - Fiule, nu am vrut să te tulbur!

    Povestind astfel de întâmplări din viaţa sa în casa tatălui, Stareţul adăuga: <<Iată, aşa un stareţ mi-aş dori să am: el niciodată nu se mânia, totdeauna era cumpătat şi blând. Gândiţi-vă, o jumătate de an a aşteptat clipa potrivită, şi ca să mă îndrepteze, şi ca să nu mă tulbure.'

(fragmente preluate din Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul,  traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia)

Cuviosul Siluan-Persoana-Ipostas

    'Ce am întâlnit eu în Sfântul Siluan, şi ce a izbit atât de tare, mai târziu, conştiinţa mea? În Stareţ ne este dată experienţa persoanei, iar ceea ce scrie acest părinte se arată deja a fi chipul ipostatic al fiinţei (...)

  

    Iată, această persoană-ipostas-Siluan- avea lacrimi pentru prigonitori, ca reacţie firească a lui faţă de prigoana ce se dezlănţuia împotriva Bisericii Ruse, precum şi în alte părţi ale lumii, împotriva lui Hristos: "Dă, Doamne, în Duhul Sfânt, tuturor acestor oameni să te cunoască!" Iată rugăciunea persoanei-ipostas!(...)

  

    Ce m'a uimit pe mine în omul acesta, Siluan?- În el vedeam cu adevărat asemănarea cu Dumnezeu: trăia suferinţa fiecărui om cu care vorbea sau cu care avea vreo legătură. În toate greutăţile vieţii, el împreună-pătimea cu omul. Dar atunci când rămânea de unul singur se ruga pentru întregul Adam. El nu gândea că mântuirea pe pământ s'ar putea "rostui" fără ca toţi să cunoască pe Dumnezeu în Duhul Sfânt... Iertaţi-mă ca să zic aşa, dar când m'am întâlnit cu el şi când a zis: "Veniţi la mine şi să stăm de vorbă", atunci am gândit că omul acesta, ce primise de la Dumnezeu astfel de dăruiri, este un dar îmtregii omeniri.'

(fragmente preluate din Arhimandritul Sofronie, Cuvântări Duhovniceşti I,  traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia)

Viaţa Cuviosului Siluan - I

    'Viaţa fericitului Stareţ Siluan, văzută din afară, s'a scurs fără multă însemnătate. Până la vârsta înrolării în armată a dus viaţa unui sărac ţăran rus, apoi obişnuita slujire militară în gradele inferioare, iar apoi ani îndelungaţi, patruzeci şi şase de ani, monotona viaţă mănăstirească de simplu monah (...)

     Din îndelungata viaţă a Stareţului, cel mai limpede reţin anumite întâmplări ce dezvăluie câte ceva din viaţa sa lăuntrică şi care, în acelaşi timp, fac parte din <<istoria>> sa. Prima, cronologic, este din frageda sa copilărie, când avea nu mai mult de patru ani. Tatălui său, asemenea multor ţărani ruşi, îi plăcea să primească străini. Odată, într'o zi de praznic, cu deosebită bunăvoire a îmbiat în casa sa pre un oarecare vânzător de cărţi, nădăjduind să afle de la el, ca de la un om cu <<carte>>, ceva nou şi interesant, căci suferea din pricina <<întunericului>> său şi tindea însetat spre cunoaştere şi luminare. În casă, oaspetului i s'a oferit ceai şi mâncare. Micuţul Simeon, cu pruncească curiozitate îl privea şi asculta cu luare aminte convorbirea. Vânzătorul de cărţi a dovedit tatălui că Hristos nu este Dumnezeu şi că Dumnezeu nici nu există. Băieţaşul Simeon a fost izbit în chip deosebit de cuvintele: <<Unde-i El, acel Dumnezeu?>>, şi s'a gândit: <<Când voi creşte mare, voi cutreiera întreg pământul să-l caut pre Dumnezeu>>. Când a plecat oaspetele, micul Simeon a zis tatălui: <<Tu mă înveţi să mă rog, iar el zice că Dumnezeu nu există>>. La care tatăl a răspuns: <<Credeam că este un om înţelept, dar s'a arătat a fi un prost. Nu asculta de el.>> Însă răspunsul tatălui nu a şters îndoiala din sufletul băieţaşului.

     Mulţi ani au trecut de atunci. Simeon a crescut, s'a făcut un flăcău mare şi voinic, şi lucra nu departe de satul lor, pe moşia Cneazului Trubeţkoi, unde fratele său mai mare se tocmise la zidirea unei case. Lucrau amândoi în artel (Notă: Artel- grup de muncitori care locuiau împreună, aveau masa comună şi împărţeau plata lucrării la care luau toţi parte - formă de organizare specifică Rusiei - N. tr.); Simeon - ca tâmplar. Artelul avea ca bucătăreasă o ţărancă din sat. Într'o zi ea s'a dus în pelerinaj şi, între altele, s'a închinat la mormântul vestitului nevoitor Ioan din Sezionov, zăvorâtul (1791-1839). La întoarcere povestea despre viaţa sfântă a zăvorâului şi că la mormântul său se făceau minuni. Câţiva dintre bătrânii ce erau de faţă întăriră povestirile despre minuni, şi toţi ziceau că Ioan fusese un om sfânt.

     Auzind convorbirea, Simeon gândi: <<Dacă el este sfânt, înseamnă că Dumnezeu este cu noi, şi nu am de ce să cutreier tot pământul ca să-L caut>>; şi de la acest gând tânăra sa inimă s'a aprins de dragoste pentru Dumnezeu.

     Uimitor este faptul că, de la vârsta de patru ani până la nouăsprezce ani, gândul ce căzuse în sufletul copilului atunci când îl ascultase pe vânzătorul de cărţi, a rămas; gând care vădit îl împovărase, şi rămăsese nedezlegat undeva, în adâncuri, şi care s'a dezlegat într'un chip atât de straniu şi aparent naiv.

    După ce Simeon a simţit în sine că îşi regăsise credinţa, mintea i s'a alipit de pomenirea lui Dumnezeu, şi mult se ruga cu plâns. Tot atunci a simţit în sine o schimbare lăuntrică şi o atragere către monahism, şi, precum spunea însuşi Stareţul, începuse să privească la frumoasele tinere fiice ale cneazului cu dragoste, dar fără dorire, ca şi la nişte surori, pe când înainte vederea lor îl tulbura. În acel răstimp a cerut tatălui său să-l slobozească a merge la Lavra Peşterilor din Kiev, dar tatăl a răspuns hotărât: <<Întâi să-ţi termini armata, iar apoi eşti slobod să te duci>>.

    Trei luni a petrecut Simeon în acea stare neobişnuită; apoi l-a părăsit, şi din nou a început prieteşugurile cu cei de o vârstă cu el, să iasă cu fetele satului, să bea vodcă, să cânte la acordeon, şi să trăiască îndeobşte ca şi ceilalţi flăcăi din sat.'

(fragmente preluate din Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul,  traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia)

Alt tropariu al Cuviosului Siluan

 Împodobit-ai, Părinte, Muntele Atho­nului, mai presus de fire vieţuind, şi cea a Duhului ai arătat nouă, dumne­zeiasca lucrare; pentru aceasta, cu cu­viinţă cinstind pomenirea ta, Siluane, din inimă slăvim pre Cela ce pre tine Bisericii mare propoveduitor al lui Hristos te-au dat.

Viaţa Cuviosului Siluan

    'Fericitul Stareţ, Shimonahul Siluan, s'a nevoit în Muntele Athos de-a lungul a patruzeci şi şase de ani, în Mănăstirea rusească a Marelui Mucenic Panteleimon. În aceeaşi mănăstire mi-a fost dat să trăiesc în jur de patrusprezece ani. În ultimii ani ai vieţii Stareţului, din anul 1931 până în ziua săvârşirii sale(11/24 Septemvrie, 1938), s'a întâmplat să-i fiu omul cel mai apropiat (...)

    

Despre legătura mea cu Stareţul ştiau unii dintre cei care-l cinsteau, şi stăruitoarele lor rugăminţi m'au determinat să-i scriu viaţa (...)

   
Presupun că puţinătatea mărturiilor privind viaţa sa din afară nu va constitui vreun neajuns esenţial al trudei noastre. Aş fi deplin mulţumit dacă mi s'ar da, fie şi în parte, a-mi împlini o sarcină mai însemnată, şi anume, a contura chipul duhovnicesc al Stareţului pentru cei care nu au avut fericirea nemijlocitei, viei părtăşii cu dânsul. Pe cât îmi este cu putinţă a judeca, şi în măsura în care mi-a fost dat să întâlnesc oameni, acesta a fost singurul om nepătimaş ce mi s'a dat a întâlni în calea vieţii mele. Acum, că nu mai este printre noi, el îmi apare cumva ca un neobişnuit uriaş al duhului.

    

Când Domnul trăia pre pământ, smeritul Său chip trupesc ascundea privirii celor dimprejur adevărata Sa măreţie Dumnezeiască, şi de-abia după Înălţarea Domnului şi Pogorârea Sfântului Duh s'a descoperit vederii minţii ucenicilor şi apostolilor Dumnezeirea lui Hristos. Ceva asemănător s'a petrecut cu mine în privinţa Stareţului Siluan. În timpul vieţii el era atât de simplu şi de deschis, că în ciuda a toată cinstirea ce i-o purtam, în ciuda conştiinţei sfinţeniei acestui bărbat, nu am putut simţi deplin măreţia lui; şi de-abia acum, când de-a lungul unui întreg şir de ani nu mai întâlnesc în calea mea nimic pe măsura sa, cu întârziere încep să înţeleg adevărata măreţie a celui pe care, prin neînţeleasa pronie Dumnezeiască, mi s'a dat atât de îndeaproape a-l cunoaşte.'

(fragmente preluate din Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul,  traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia)

Graiuri dintru Cuviosul Siluan

   'Cunoaşte sufletul meu mila Domnului către omul păcătos, şi adevărul scriu înaintea feţei lui Dumnezeu, că noi toţi, păcătoşii, ne vom mântui, şi nici un suflet va pieri dacă se pocăieşte, căci Domnul este atât de bun din fire că nici un cuvânt nu o poate înfăţişa.

   Întoarce-te cu sufletul către Domnul şi spune: <<Doamne iartă-mă>>, şi să nu cugeţi că Domnul nu va ierta: milostivirea Lui nu poate să nu ierte, iar El de îndată iartă şi sfinţeşte. Astfel învaţă Duhul Sfânt în Biserica noastră. (...)

   De la Duhul Sfânt izvorăşte iubirea, şi fără această iubire nimenea poate înţelege cele pentru Dumnezeu cum se cuvine. În Duhul Sfânt se cunoaşte dragostea lui Dumnezeu pentru noi, pe care Domnul o varsă asupra robilor Săi, ca ei să se roage pentru norod.'  

 (fragmente preluate din Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul,  traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia)

Vieţuit-a pre pământ un om

'Vieţuit-a pre pământ un om, bărbat de uriaşă putere a duhului, numele lui - Simeon. Îndelungă vreme se ruga el cu nestăvilit plâns: <<Miluieşte-mă>>; dar nu-l auzea Dumnezeu. 

    Luni de zile a petrecut într'o astfel de rugăciune, iar puterile sufletului i s'au sleit; a ajuns până la deznădejde, şi a izbucnit în strigăt: <<Eşti de neînduplecat!>> Iar când, cu aceste cuvinte, în sufletul său istovit de deznădejde încă ceva s'a sfâşiat, dintr'o dată, pentru o clipită, a văzut pre Hristos cel Viu; o flacără i-a umplut inima şi întreg trupul cu atâta putere, încât dacă vedenia s'ar fi prelungit încă o clipă, ar fi murit. De atunci el niciodată nu a mai putut uita acea negrăit de blândă, nemărginit de iubitoare privire a lui Hristos, plină de bucurie şi de o covârşitoare pace, şi următorii îndelungaţi ani ai vieţii sale a purtat necontenit mărturia faptului că Dumnezeu dragoste este, dragoste nemărginită, de necuprins (...)

    Rari asemenea marturi, pentru că nu este nevoinţă mai grea, mai dureroasă, decât nevoinţa pentru dragoste; pentru că nu este mărturie mai înfricoşată decât mărturia pentru dragoste; pentru că nu este   propovăduire mai smintitoare decât propovăduirea iubirii (...)

     

 Despre dânsul, despre acest martur al Dumnezeieştii iubiri ne este cuvântul.'

(fragment preluat din Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul,  traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia)

Tropariul Cuviosului Siluan Athonitul

Propoveduitoriu al iubirii Lui Hristos, lumii întregi ai fost dat, de trei ori fericite, între cuvântătorii de Dumnezeu cel prea duios, căci pre Cel smerit şi blând ai văzut, şi inima Aceluia ai cunoscut; pentru aceasta, prin graiurile tale toţi luminându-ne, Siluane, de Dumnezeu însuflate, proslăvim Duhul, Carele pre tine-au proslăvit.