'Viaţa fericitului Stareţ Siluan, văzută din afară, s'a scurs fără multă însemnătate. Până la vârsta înrolării în armată a dus viaţa unui sărac ţăran rus, apoi obişnuita slujire militară în gradele inferioare, iar apoi ani îndelungaţi, patruzeci şi şase de ani, monotona viaţă mănăstirească de simplu monah (...)
Din îndelungata viaţă a Stareţului, cel mai limpede reţin anumite întâmplări ce dezvăluie câte ceva din viaţa sa lăuntrică şi care, în acelaşi timp, fac parte din <<istoria>> sa. Prima, cronologic, este din frageda sa copilărie, când avea nu mai mult de patru ani. Tatălui său, asemenea multor ţărani ruşi, îi plăcea să primească străini. Odată, într'o zi de praznic, cu deosebită bunăvoire a îmbiat în casa sa pre un oarecare vânzător de cărţi, nădăjduind să afle de la el, ca de la un om cu <<carte>>, ceva nou şi interesant, căci suferea din pricina <<întunericului>> său şi tindea însetat spre cunoaştere şi luminare. În casă, oaspetului i s'a oferit ceai şi mâncare. Micuţul Simeon, cu pruncească curiozitate îl privea şi asculta cu luare aminte convorbirea. Vânzătorul de cărţi a dovedit tatălui că Hristos nu este Dumnezeu şi că Dumnezeu nici nu există. Băieţaşul Simeon a fost izbit în chip deosebit de cuvintele: <<Unde-i El, acel Dumnezeu?>>, şi s'a gândit: <<Când voi creşte mare, voi cutreiera întreg pământul să-l caut pre Dumnezeu>>. Când a plecat oaspetele, micul Simeon a zis tatălui: <<Tu mă înveţi să mă rog, iar el zice că Dumnezeu nu există>>. La care tatăl a răspuns: <<Credeam că este un om înţelept, dar s'a arătat a fi un prost. Nu asculta de el.>> Însă răspunsul tatălui nu a şters îndoiala din sufletul băieţaşului.
Mulţi ani au trecut de atunci. Simeon a crescut, s'a făcut un flăcău mare şi voinic, şi lucra nu departe de satul lor, pe moşia Cneazului Trubeţkoi, unde fratele său mai mare se tocmise la zidirea unei case. Lucrau amândoi în artel (Notă: Artel- grup de muncitori care locuiau împreună, aveau masa comună şi împărţeau plata lucrării la care luau toţi parte - formă de organizare specifică Rusiei - N. tr.); Simeon - ca tâmplar. Artelul avea ca bucătăreasă o ţărancă din sat. Într'o zi ea s'a dus în pelerinaj şi, între altele, s'a închinat la mormântul vestitului nevoitor Ioan din Sezionov, zăvorâtul (1791-1839). La întoarcere povestea despre viaţa sfântă a zăvorâului şi că la mormântul său se făceau minuni. Câţiva dintre bătrânii ce erau de faţă întăriră povestirile despre minuni, şi toţi ziceau că Ioan fusese un om sfânt.
Auzind convorbirea, Simeon gândi: <<Dacă el este sfânt, înseamnă că Dumnezeu este cu noi, şi nu am de ce să cutreier tot pământul ca să-L caut>>; şi de la acest gând tânăra sa inimă s'a aprins de dragoste pentru Dumnezeu.
Uimitor este faptul că, de la vârsta de patru ani până la nouăsprezce ani, gândul ce căzuse în sufletul copilului atunci când îl ascultase pe vânzătorul de cărţi, a rămas; gând care vădit îl împovărase, şi rămăsese nedezlegat undeva, în adâncuri, şi care s'a dezlegat într'un chip atât de straniu şi aparent naiv.
După ce Simeon a simţit în sine că îşi regăsise credinţa, mintea i s'a alipit de pomenirea lui Dumnezeu, şi mult se ruga cu plâns. Tot atunci a simţit în sine o schimbare lăuntrică şi o atragere către monahism, şi, precum spunea însuşi Stareţul, începuse să privească la frumoasele tinere fiice ale cneazului cu dragoste, dar fără dorire, ca şi la nişte surori, pe când înainte vederea lor îl tulbura. În acel răstimp a cerut tatălui său să-l slobozească a merge la Lavra Peşterilor din Kiev, dar tatăl a răspuns hotărât: <<Întâi să-ţi termini armata, iar apoi eşti slobod să te duci>>.
Trei luni a petrecut Simeon în acea stare neobişnuită; apoi l-a părăsit, şi din nou a început prieteşugurile cu cei de o vârstă cu el, să iasă cu fetele satului, să bea vodcă, să cânte la acordeon, şi să trăiască îndeobşte ca şi ceilalţi flăcăi din sat.'
(fragmente preluate din Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia)
